Gabriel Baicu
Din nefericire, adunările creștine pot determina, prin modul în care ele profesează Creștinismul, un gen de deformare imagistică a relațiilor dintre Dumnezeu și om. Când spun imagistică mă referă la descrierea a cea reprezintă această complexă relație, dintre Dumnezeu și om și mai ales la practicarea unor forme de manifestare cultice. De ce? Deoarece adunările creștine funcționează pe principiul adorației care merge de la om la Dumnezeu și nu iau în considerare adorația care vine de la El la om. Se creează un mare dezechilibru prin aceea că ni se arată o singură latură a lui Dumnezeu, nevoia Sa de a fi iubit de noi și este diminuată o altă latură, cea mai importantă, nevoia Sa de a ne iubi și adora pe noi. Dacă adorarea vine numai din partea noastră, atunci, în mod implicit, Dumnezeu apare ca fiind un Stăpân absolut, puternic, care ne solicită și ne atrage toată atenția, dar care devine doar un receptor al dragostei noastre și nu, mai ales, un izvor sau generator de iubire pentru noi. Toată dragostea lui Dumnezeu este prezentată rezumativ, în adunările creștine, doar prin crucea lui Isus (Iisus), dar dragostea Lui pentru noi nu se reduce la atât, este cu mult mai mult decât atât. Dragostea lui Dumnezeu pentru noi este însoțirea și grija zilnică pe care El ne-o poartă, la fiecare în parte, este înțelegerea pe care ne-o acordă și generozitatea cu care se apropie de noi. Dragostea lui Dumnezeu este și lupta extraordinară pe care o duce pentru a ne păstra aproape de El. Toate acestea nu se văd îndeajuns în adunările creștine și din acest motiv atmosfera din cadrul acestora lasă mult de dorit. În adunările creștine se solicită multă atenție în direcția lui Dumnezeu, dar nu se acordă importanța cuvenită omului, care este obiectul dragostei Sale, motivul pentru care El a murit pe cruce. Omul este privit disproporționat, minimizat în relația dintre Dumnezeu și om. După părerea mea, aceasta este o mare greșeală și ea creează o imensă disproporție și deformare a ceea ce înseamnă cu adevărat relația dintre Dumnezeu și om.
Ce folos este că teoretic se vorbește frumos despre Dumnezeu, în adunările creștine, dacă atmosfera pe care o resimțim în acele locuri este de fapt opusă a ceea ce se spune? Se vorbește despre jertfa lui Isus (Iisus) pentru noi, dar oamenii nu ne privesc și nu se poartă cu noi ca și cum ei ar fi gata să se jertfească pentru noi. Cu toate acestea, Isus (Iisus) ne cere să iubim ca și El și numai astfel să ne atribuim titulatura de Creștini, de ucenici ai Lui. În adunările creștine vedem mai ales fețe cercetătoare care ne scrutează din priviri și de multe ori ne privesc cu asprime, ca pe niște păcătoși ce suntem. Suntem priviți ca niște ființe decăzute, adică căzute în păcat, de la înălțimea amvoanelor, care parcă se află deja în Ceruri. Isus (Iisus) i-a privit cu iubire pe oameni și a murit pentru ei când aceștia erau încă păcătoși, dar noi suntem judecați de așa zișii frați și așa zisele surori și suntem condamnați, în inima lor, cu asprime, pentru că suntem păcătoși. Această judecată și această condamnare se transmit dincolo de predicile și de vorbele frumoase din cadrul adunărilor creștine. Se transmit prin gesturi, priviri, atitudini, prin energiile pe care le degajă și prin fapte sau prin absența acestora. Ce folos este că ni se vorbește despre dragoste, dar spiritele noastre simt în interiorul lor, exact opusul acesteia, atunci când se află în mijlocul unei adunări creștine? Simțurile contrazic vorbele pe care le auzim, noi vedem mult dincolo de vorbe, căci, așa cum spunea Stendhal cuvintele sunt date oamenilor ca să își ascundă gândurile. Nu putem fi păcăliți cu vorbe, oceanul de indiferență în care ne cufundăm, atunci când intrăm într-o adunare creștină ne îneacă în oboseală și chiar epuizare psihică. Ieșim extenuați câteodată, nu datorită efortului pe care l-am făcut, ci datorită energiilor negative, pe care le degajă atâția oameni strânși în același loc. În loc să ieșim din acele locuri plini de o energie pozitivă și plini de speranță, câteodată, plecăm apăsați și avem nevoie de o săptămână întreagă pentru a scăpa de aceea apăsare, care însă se întoarce în săptămâna următoare. Una se spune și alta se simte și decalajul este corosiv. Ne atacă sufletele și după un timp ne trezim descurajați și ne întrebăm de ce. Pentru că declamațiile și prezentările, din adunările creștine, sunt contrazise de gândurile și de sentimentele celor care le fac și care emană o energie și o atmosferă care transpare dincolo de voința vorbitorului și care influențează puternic publicul ascultător.
Adunările creștine, câteodată, ne îngroapă sufletele în vorbe, care sunt contrazise de intențiile și simțămintele, care se află în spatele lor. Mai grav însă este faptul că ele îl prezintă greșit pe Dumnezeu. El apare ca fiind o Persoană care, în primul rând, cere de la noi toată dragostea noastră, adică să îl iubim cu toată inima, cu tot sufletul și cu tot cugetul, Persoană care a murit, cândva, în istorie, pe cruce pentru noi. În primul rând, trebuie spus că Isus (Iisus) nu doar că a murit pentru noi, dar mai ales El trăiește pentru noi. Dumnezeu a murit pentru noi ca să poată trăi pentru noi, adică ca să ne transforme în ființe pe care să le poată adora, ființe morale, fără păcat. Relația lui Dumnezeu cu noi este una spirituală și nu este o pasiune care trece peste principiile Sale. Iubirea și dreptatea lui Dumnezeu se întrepătrund. El mai întâi ne iubește uitându-se nu doar la ceea ce suntem, ci la ceea ce putem să devenim. Mai apoi, Dumnezeu ne învață dreptatea Sa, deoarece iubirea poate să înflorească doar într-un climat de dreptate. Ce iubire este în lumea noastră, în care fiecare luptă pentru interesele sale? De regulă, o iubire egoistă și interesată, fiecare îi iubește pe ai săi și aceasta nu îi scoate din rândul ”păgânilor.” Și ”păgânii” iubesc, dar iubesc în mod egoist, iubesc interesat, ”păgânii” iubesc doar ceea ce le aparține lor. Isus (Iisus) ne cere nouă să avem o altfel de dragoste, dragostea Lui și nu dragostea păgânilor. Trebuie să ne iubim unii pe alții, așa cum ne-a iubit El, dezinteresat, lipsit de egoism. (Ioan 3; 3-6) Dacă Isus (Iisus) ne-a iubit doar ca să ajungă Regele nostru, atunci nu ne-a iubit dezinteresat, ci s-a sacrificat pe cruce, având un scop egoist. Nu este însă cazul, Isus (Iisus) ne-a iubit dezinteresat, nu ne obligă să îl iubim și noi, nici nu ar putea să o facă, deoarece nimeni nu poate să iubească din obligație. Isus (Iisus) a servit intereselor noastre, ne-a servit și ne servește chiar și la masă și acesta este singurul motiv, pentru care, după părerea mea, merită să îl slujim și noi, în același fel. Între noi și Dumnezeu trebuie să fie dragoste și nimic altceva, dacă apar alte interese, fie din partea Lui, fie din partea noastră, atunci relația nu este una pură.
Din nefericire, adunările creștine nu prezintă în acest fel lucrurile. Ele prezintă o relație univocă, noi suntem supușii, Dumnezeu este Stăpânul, atotputernic, atotprezent și atotcunoscător. Ar trebui să înțelegem că puterea nu are nici un loc în această ecuație. Nu îl iubim pe Dumnezeu pentru că este mai puternic decât noi, dacă am proceda așa, atunci aceasta ar însemna corupție. Dumnezeu ar putea să mă omoare, căci este mai puternic decât mine, dacă nu este de acord cu ceea ce spun eu. Dacă procedează așa, Dumnezeu nu iese în nici un fel, din seria stăpânilor absoluți, care fac ceea ce vor ei cu supușii lor. Merită ca un astfel de Dumnezeu să fie ascultat, să fie respectat? Las pe fiecare să răspundă la această întrebare. De ce ne-am subordona unui superior, unei civilizații superioare? Doar pentru că această civilizație superioară este mai puternică decât noi și ne poate distruge oricând, prin sfârșitul lumii sau pentru că ne poate chinui într-un loc numit iad? Nu cred că acesta ar fi un motiv acceptabil. Omenirea nu are nevoie de un stăpân, dorește să își găsească propriile resorturi, în ea însăși. Un Dumnezeu puternic mă poate tortura, dacă dorește acest lucru, dar ar fi El drept, în aceste condiții? Ar fi Dumnezeu drept dacă m-ar tortura doar pentru că nu cred în El? Nicidecum. Am dreptul să cred și am de asemenea dreptul să nu cred în Dumnezeu. Nu pot să fiu pedepsit pentru asta. Existența iadului, ca și un loc de chinuri și suferințe veșnice este cea mai rușinoasă și degradantă învățătură pe care au inventat-o instituțiile bisericești, pentru a îi domina pe oameni. O astfel de învățătură nu este susținută de Biblie. Am scris o broșură, în acest sens, care se găsește pe site. Dacă cred în Dumnezeu o fac pentru că am decis personal în această direcție și pentru că am încredere în dragostea Lui. Dacă nu cred în Dumnezeu o fac pentru motivele mele personale, în baza informațiilor pe care le am despre El și a lipsei de experiență cu El. Dacă cred am șansa să ajung cândva să fiu una cu El și dacă nu cred voi muri și dacă voi învia atunci voi arde veșnic și voi fi mistuit definitiv de moartea a doua. Fiecare persoană are motivele sale personale pentru a crede sau a nu crede în Dumnezeu și plata păcatului este moartea. (Romani 6; 23) Cine persistă în inechitate se poate aștepta să moară pentru veșnicie dar nu să fie chinuit de un Dumnezeu iubitor. Ca să parafrazez un text Biblic, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât va chinui și va tortura în iad ceea mai mare parte a oamenilor, pentru veșnicie. Oricum, cei care nu cred în Dumnezeu vor pieri, adică vor muri, dar nu vor fi torturați veșnic. A pieri nu înseamnă deloc a trăi veșnic în iad, pentru a putea să fi torturați.
16 Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. (Ioan 3; 16)
Să punem în balanță două lucruri. Moartea Fiului lui Dumnezeu pe cruce, pe de o parte și pe de altă parte, chinuirea a miliarde de oameni în iad? Chinurile se vor adresa, conform învățăturilor instituțiilor bisericești, a celor mai multe dintre ele, oamenilor care nu au făcut altceva decât au trăit conform naturii lor. Cum se echilibrează balanța? Unde este dragostea și unde este ura? Pe de o parte, o mână de aleși și pe de altă parte miliarde de oameni. Oare Dumnezeu îi iubește numai pe cei sau cele care sunt ale Lui, la fel ca și păgânii, iar pe ceilalți sau celelalte le urăște? Eu sunt sigur că nu. Dumnezeu îi iubește pe toți oamenii, dacă ei și ele sunt cu adevărat creația Lui. Așa ne-a spus Isus (Iisus) și nu văd ce argument ne dă dreptul să îl contrazicem. Eu cred că Dumnezeu este cu adevărat drept și că fiecare va avea locul lui sau al ei, unii în viață veșnică și alții în moarte veșnică, după alegerea pe care a făcut-o fiecare. Adunările creștine îl prezintă deformat pe Dumnezeu. Ele pun accentul pe Dumnezeu care cere nu pe Acela care dă. Ele îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind o Persoană cu cerințe excepționale de la om, care dorește să fie iubit cu toată inima de om, dar uită să ne arate că, mai întâi El este acela care ne iubește cu toată inima Sa, care a murit ca noi să îl putem înțelege și să percepem dragostea Lui.
Adorația lui Dumnezeu intră în programele adunărilor creștine. Dumnezeu apare, în aceste programe, ca fiind foarte sus deasupra noastră și de la aceea înălțime așteptând de la noi să ne supunem Lui fără ezitare, singurul nostru atribut fiind dreptul de a îl adora. Dumnezeu ne dă voie să îl adorăm și să îl lăudăm fără limite și nu se supără pentru aceasta. Dumnezeu pare că se hrănește cu laudele noastre, ca un copil care are nevoie tot timpul să fie încurajat și lăudat. Este o imagine profund greșită, asupra lui Dumnezeu, care se cultivă în adunările creștine. Relația lui Dumnezeu cu noi se bazează, în primul rând, pe nevoia Lui de a ne dărui dragoste și nu pe nevoia Lui de a i se da dragoste. Dumnezeu este dragoste, prin urmare El emană dragoste și nu poate să nu o emane dacă cu adevărat este dragoste. (1 Ioan 4; 8) Dragostea are nevoie de cineva căruia să se dăruiască și noi suntem obiectul dragostei lui Dumnezeu. Lucrul acesta nu se vede în cadrul programelor adunărilor creștine, unde numai noi îl adorăm pe Dumnezeu dar unde nu se vede adorația Lui pentru noi.
Cum ne adoră Dumnezeu pe noi? Fiecare din noi poate să vorbească despre dragostea pe care Dumnezeu o are pentru el sau pentru ea și care merge până la adorație. Lucrul acesta este descurajat, în cadrul adunărilor creștine. Aceste experiențe personale ar trebui să ocupe jumătate din programul de adorare, căci numai așa adunările creștine ar avea un program echilibrat, adorația lui Dumnezeu pentru noi și adorația noastră pentru El. În fapt, Dumnezeu are mult mai multă capacitate de a iubi decât noi și de aceea El ne adoră pe noi cu mult mai mult decât îl adorăm noi pe El. Dumnezeu găsește mai multă plăcere în a da decât în a primi. (Faptele Apostolilor 20; 35) Dumnezeu nu are nevoie de noi ca lăudători la comandă, așa cum au dictatorii omenești, El are nevoie de noi ca obiecte ale adorației Lui. Cei care au trăit într-o dictatură știu ce înseamnă lauda la comandă și ce lichele o puneau la cale, uneori poate chiar fără să o ceară dictatorul respectiv. De ce seamănă programele din adunările creștine cu ceea ce vedem la televizor că se întâmplă în Coreea de Nord? Oamenii creează pe dictatori și eu vreau să le spun organizatorilor adunărilor creștine că nu fac nici un serviciu lui Dumnezeu prezentându-l ca pe un dictator. Ceea ce lipsește programelor adunărilor creștine este echilibrul, conform căruia Dumnezeu ne-a iubit întâi și ne iubește cu o intensitate pe care noi probabil că nu o putem imagina. (1 Ioan 4; 10) Dragostea lui Dumnezeu pentru noi nu s-a epuizat prin jertfa lui Isus (Iisus) pe cruce, ea este cea mai puternică forță din univers, care ne va aduce, pe cei și pe cele mântuite, dincolo de moarte.
De unde putem ști că Dumnezeu ne iubește mult? Din aceea că ne duce într-o lume mai bună, în care nu există moarte și suferință. În lumea de dincolo nu există suferință, Dumnezeu nu agreează suferința, El va șterge orice lacrimă din ochii celor mântuiți sau a celor mântuite.
4 El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” (Apocalipsa 21; 4)
8 Dar, cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.” (Apocalipsa 21; 8)
Dumnezeu nu poate să fie atât de duplicitar încât să șteargă lacrimile din ochii unora și să provoace lacrimi altora, pentru veșnicie. De altfel Biblia vorbește despre moartea a doua și nu despre chinuri veșnice în iad, care ar presupune viață veșnică și nu moarte veșnică. Ar fi bine să lăsăm să transpară dragostea lui Dumnezeu pentru noi, chiar mai mult decât dragostea noastră pentru El, pentru ca în felul acesta să putem înțelege mai bine cine este El și ce speranță este atașată credinței noastre. Dezechilibrul datorat faptului că, în interiorul adunărilor creștine se prezintă covârșitor de mult programe de adorație la adresa lui Dumnezeu dar nu și adorația Lui pentru noi degenerează mesajul creștin și îl golește de conținut. Dacă cu adevărat puterea lui Dumnezeu s-ar vedea în cadrul adunărilor creștine atunci s-ar vedea și mesajele de iubire pe care El ni le transmite la fiecare. Dumnezeu vorbește și prin gura prorocilor și mai ales ne vorbește direct și tot ceea ce ne spune El sunt mesaje de adorație. Ar fi bine să existe un cadru în care să putem auzi mesajele care ne vin de la Dumnezeu, dar adunările creștine sunt din ce în ce mai puțin un astfel de cadru. Ele creează programe de adorație cu care consideră că îi fac plăcere lui Dumnezeu, dar îl reduc pe El la tăcere și nu îi permit ca, în cadrul acestor adunări, El să își facă auzit glasul și să își manifeste adorația pentru noi. Dacă am vedea și am înțelege în ce fel ne iubește Dumnezeu poate că cei mai mulți oameni s-ar lăsa convinși de o asemenea dragoste. Numai dragostea lui Dumnezeu ne poate convinge să îl urmăm pe El și nimic altceva.
11 Preaiubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii. (1 Ioan 4; 11)
Cu alte cuvinte, dacă scoatem în evidență modul în care ne iubește Dumnezeu, aceasta va fi cea mai bună metodă de a ne aprecia și iubi mai mult unii pe alții. Adunările creștine, din nefericire, preferă să minimizeze dragostea lui Dumnezeu pentru oameni și se mulțumesc să vorbească la general despre această dragoste, fără să insiste a prezenta modul în care Dumnezeu ne iubește concret, pe fiecare din noi în parte.
Iadul se pare că nu mai sperie pe nimeni și putem să constatăm acest lucru, doar privind în jurul nostru. Nu este suficient să vorbim despre jertfa lui Isus (Iisus), ci trebuie să o arătăm în viețile noastre. Conform cerințelor Lui, noi ar trebui să ne iubim unii pe alții așa cum ne-a iubit El, adică până la moarte. (Ioan 13; 34-35) Numai așa am putea să folosim cu deplin temei numele de Creștin, deoarece acesta este semnul Creștinismului.
16 Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi. ( 1 Ioan 3; 16)
Deocamdată însă, între noi, nu se vede dragostea lui Hristos și din acest motiv cuvintele care se spun în adunările creștine nu prea ne afectează. Este posibil ca între noi să nu se vadă dragostea lui Hristos și pentru că nu lăsăm să se vadă destul felul în care Dumnezeu ne iubește, pe fiecare din noi. (1 Ioan 4; 11) Dacă am înțelege mai bine și am evidenția mai mult ce fel de dragoste are Dumnezeu pentru fiecare din noi, atunci poate că am aprecia cu mult mai mult pe aproapele nostru, pe care, dacă chiar El îl iubește atât de mult, cu atât mai mult ar trebui să îl iubim și noi.